Septembrie

Florile cad…cad….cad.Culorile se rătăcesc pe pamant într-un ritm fulgerător.Pianul, cântă.Culorile şi florile  sunt pe podeaua rece de sticlă.Podeaua se sparge şi se desprinde de real.Cioburile se împrăştie odată cu florile şi culorile. Pianul cântă.

Femeia din colţul întunecos al camerei este cheală şi ţine strâns la piept un copil.Plânge.Rochia-i de mătase albă se rupe.Cauza fiind sunetul sfâşietor al pianului.Copilul plânge.Ţipă.Plânge atât de tare încât acoperă întreg sunetul sfâşietor de dulce al pianului.Pianul cântă singur.Pianistul a murit. Pianul l-a ucis.I-a desfigurat mai întâi sufletul, apoi l-a aruncat în acelaşi colţ murdar unde se află acum cioburile,florile,culorile,femeia şi copilul. Femeia are cancer şi e cheala. Copilul plânge şi lacrimile-i devin mult prea tăioase.

Pianul cântă.Au incercat mulţi să oprească sunetul,dar au fost mutilaţi,ucisi sau deprimaţi.

Pe uşa din spate vine femeia care poartă un văl negru peste chip.Cu mâna-i dreaptă atinge copilul si femeia.Ochiul roşu al femeii chele se împleteşte cu ochiu albastru al femeii ce poartă vălul negru.Lacrimile copilului se transformă în lanul de grâu.Ştii tu,lanul de grâu pe care îl priveşti afară pe fereastră.Femeia cheală leagănă în braţe copilul.Copilul visează coşmarul trecutului şi al viitorului.Nu se poate trezi.Păşeşte în întuneric pentru a vedea lumina.Şi-a băut ultima respiraţie ca să poată trăi veşnic.

Sunetul se estompează.Pianul devine mut şi surd.Disperarea n-are suflet.Disperarea este goală,este porno.Nu are culoare,nu are formă,nu are stil.E mult prea goală şi fadă.E doar un ambalaj învechit.

Valul femeii se pierde apoi pe uşa din spate.Camera e goală.Niciun sunet.

In septembrie ceasul doarme.