Cubul de gheata

Stăteam amîndoi chirciţi într-un cub de gheaţă,goi,cu palmele lipite de zidul ce ne despărţea.Te-ai uitat cu un surîs amar la mine şi-ai spus:
-„Eram îngrijorat cînd ai plecat…”
-,,De ce? Credeai c-am mai ucis un suflet?Stai liniştit,nu am mai comis o crimă.”
Am început să rîd,neluînd în seamă privirea-i tristă de pe faţa sa.
-,,Mă bucur pentru acel suflet care a rămas intact,căci dacă te-ar fi întîlnit s-ar fi îngrozit şi chinuit.”
Privirea-i tristă plină de amintiri,regreta că m-a întîlnit.Mă detesta şi mă iubea pentru dezechilibrul sufletului său.
Brusc,a zîmbit sarcastic şi-a spus:
-,,Să îţi spun şi că ai obiceiul să distrugi suflete?Şi că mi-ai luat şi sufletul meu,l-ai călcat în picioare şi l-ai izbit de toţi pereţii şi mi-ai rupt inima pînă ce tot sîngele s-a scurs pe pămîntul rece şi umed?”
Tăceam.Ştiam că avea dreptate.
Cu ochii pironiţi în privirea mea,a continuat :
-,,Sau,să sar peste partea aceasta neinteresantă?”
Palma mea a coborît uşor pe zidul gros de gheaţă, i-am zîmbit şi i-am răspuns:
-,,Vreau să-mi spui ce simţi”
Voiam să se elibereze de toată suferinţa pe care i-o provocasem odată.
Nu m-a auzit,şi-a continuat discursul pe care-l avea pregătit din secunda în care-l lăsasem sîngerînd la podea.
-,,În fond şi la urma urmei,ce mai contează un suflet?”
Lumina de pe scenă s-a stins,iar reflectoarele au început să se concentreze asupra cubului de gheaţă în care ne aflam.
-,,Spune tot ce simţi,vreau să te eliberezi”.
Insistam deşi ştiam că îi era teamă şi inima-i bătea cu spaimă-înnegurată. Îi era teamă de libertate.Ştia că odată eliberat,îi voi ucide din nou sufletul şi îl voi tulbura mai îngrozitor decît data precedentă.
Băiatul,cu ochii de un albastru spălăcit şi părul precum spicul de grîu ,a oftat şi-a spus:
-,,Cred că în loc de eliberare,va fi sclavie…”
-,,Şi dacă te rog sa te eliberezi pentru mine?”
-,,Şi tu ce o să faci pentru mine?”
Mă condiţiona,iar acest lucru mă făcea să mă retrag,căci nimeni nu o mai făcuse,eu eram cea care condiţiona,iar rolul de condiţionată îmi displăcea total.
Am preferat să tac.
-,,Promiţi că te vei elibera?” A fost singurul lucru care mă interesa.
Eliberîndu-se pe el,mă elibera şi pe mine,amîndoi fiind în acel cub blestemat de gheaţă.
-,,Cu tine,am învăţat să mă mulţumesc cu puţin.”
A spus aceasta,uitîndu-se spre public.Nu vorbea cu mine.Vorbea cu trecutul.
Mă privea cu spaimă în timp ce-i vorbeam şi îl amăgeam,apoi uşor mă retrăgeam,apoi din nou il amăgeam,cu sufletul lui mă jucam.
-,,Eşti foarte vagă în ceea ce-mi spui,te fereşti întotdeauna să îmi spui în ce fel anume sunt important pentru tine.
Nu-i puteam spune că eliberarea lui,era de fapt eliberarea mea,nu puteam să-i arăt încă o data individualismul meu dus pînă la extrem.
Băiatul cu ochii albaştrii şi chipul trîntit de iluzii se uita prin mine.
-,,De ce mă amăgeşti din nou?”
Nu i-am răspuns.Însă,am continuat să-l conving să facă ce voiam.
-,,Vreau să te eliberezi ,deoarece încă sper la o refacere a sufletului.”
Pe scenă au apărut doi figuranţi ,care au început să dea cu piatra în cubul de gheaţă,sperînd să-l spargă.
Unul ţinea în mîna dreaptă o cutie cu chibrituri pe care scria mare:
,,IUBIREA ARDE ÎN FOCUL DE GHEAŢĂ”
După încercări nenumărate de a sparge cubul,cei doi au plecat.
El m-a întrebat,cu ochii plini de lacrimi,bănuitori:
-,,Sufletului meu,al tău,al nostr?”
I-am răspuns,încercînd să ocolesc într-un mod discret adevarul.
-,,Nu stiu cît de nerefăcut este al tău,dar ştiu cît de nerefăcut este al meu.”
-,,Şi vrei să te agăţi de mine să ţi-l refaci şi pe mine să mă laşi în urmă ca pe un obiect folositor,dar folosit?”
Pe scenă au reapărut cei doi figuranţi cu o piatră mai mare,încercînd din nou sa spargă cubul.
Ce cu piatra,se întoarce către public şi strigă plin de disperare:
-,,Este imposibil,atîta timp cît fata nu îl iubeşte!!!”
Strigătul lui are un ecou negru,plin de ură.
Băiatul stă pe gînduri şi fixîndu-mă cu privirea spune:
-,,O să mă eliberez,dar numai dacă te transformi,dacă vei renunţa la egoismul atît de caracteristic tie”
-,,Sunt de acord”,i-am răspuns,deşi îl amăgeam.
-,,E bine că cel puţin îmi dai o speranţă”,si-a zîmbit mai fericit ca nicicand.
La auzul cuvîntului: SPERANŢĂ , cubul s-a spart!