Pianistul fara maini

Fata cu ochii de smoala incinsa si chipul inocent,a lasat in urma suflete paralizate,priviri in gol,chipuri patate de lacrimi inghetate si multe soapte.Sa fi fost demon?Sa fi fost inger?
Nimeni nu a gasit raspunsul.
Ii placea sa transforme sufletele.
Pianistul,a continuat sa cante cu ajutorul privirii lasate-n gol,pentru fata care ii taiase mainile.
I le taiase deoarece stia ca sacrificiul de a canta normal,nu e sacrificiu,ea isi dorea imposibilul.
Pianistul canta cele mai frumoase melodii din toate timpurile,sperand ca ea sa ajunga sa-l iubeasca
Nu era trist ca il lasase fara maini,era disperat caci nu putea sa-i ofere mai mult,decat melodiile cantate cu privirea.
Fata cu chip inocent,ii zambea,il amagea,il tulbura,asa cum o mai facuse si cu alte suflete.
Acest mare pianist,nu era nici primul suflet chinuit si nici ultimul.
Copila,i-a cerut,zambind,sa faca si mai multe sacrificii.I-a cerut sa-si smulga ochii si sa-i puna intr-o cutie de carton pe care scrie cadou.
Pianistul,fara sa stea pe ganduri,s-a dus in umbra trecutului,a luat cutitul si-a-nceput sa-si decupeze ochii.
Fata a inceput sa rada si l-a pus sa cante.
I-a cantat cu ajutorul gaurilor ce au ramas dupa smulgerea ochiilor.
Insa,nici asta nu a multumit-o pe copila cu cel mai inocent zambet,si a plecat.
Pianul,brusc s-a dezacordat,pianistul pe loc a-nnebunit si sufletul i-a murit.
Si-n camera cea alba,el purtand amintirea chipului ei in mintea sa imprastiata,el inca o asteapta…
Insa fata e acum intr-un alt decor amagind si chinuind un alt suflet,dupa care-l ucide,si-apoi pleca cu un zambet..inocent..lasand sa putrezeasca un alt suflet mort.

Trei

Femeia în rochie alba asteapta soarele să răsară. La mâna dreaptă atârna ceasul de marmura care îi șoptea mii de cuvinte. Femeia era singură la balul acela mascat și dansa. Se învârtea în jurul cuplurilor de acolo dându-și seama că toți cei prezenți sunt învăluiți de somnolență. Ea râdea, ochii îi străluceau a bucurie. Ochii ei emanau energie și candoare. Fata era într-o stare de fericire, speranță și naivitate.
În mijlocul sălii de dans, femeia în rochie rosie, care râdea destul de zgomotos, avea pe față o masca albă. Culoriile din sală cădeau pe rând una câte una. Rochia cea rosie a acestei femei părea sfâșiată de o fiară. Sufletul ei de foc se amesteca cu acele suflete din acea mulțime. Se înstrăinase de ceilalți, era doar ea care îl îmbrățișa pe el. Era cu un el. Ea nu era singura niciodata. Bărbatul o ținea strâns în brațe și îi smulgea văpaia de pe rochie. Îi smulgea fiara care îi sfâșiase rochia, îi smulgea părul răvășit de gânduri și apoi îi smulgea ultima respirație.
În sala erau trei oglinzi, iar umbra și lumina trăiau necontenit reflectate-n oglinzi. Umbra era mult mai reflectată și mai evidentă, lumina era veșnic în umbra, veșnic invizibila, veșnic netrăită.
În coltul din dreapta, lângă semineu se află femeia în rochie neagră. Nu privește pe nimeni, nu dansează, nu are mască, așa cum nu are nici femeia în alb. Este foarte singură în mulțime. Rămasă cu privirea lipită de podea, femeia încercă să-și reamintească cine este. Sunetul viorii se aude din ce în ce mai tare, și toți din sală se rotesc intr-un cerc nebun. Sunetul are un miros înțepător.
Femeia în negru este sedată de o realitate inutilă. Dar totuși zâmbește. Zâmbetul ei este născut dintr-un scepticism refulat. De pe buze îi țâșnesc tulburările, nevrozele și revoltele.
Nimeni de la acel bal nu o vede.
Este singură în mulțime. Se simte izgonită din propria viață.
Inima și sufletul, plasate între coaste, sunt veșnic zgâriate de metalul ce învelește gândul.
Ochii de carton i s-au decupat când a uitat să mai privească.
Balul se încheie.
Cele trei femei se desprind din decor, se iau de mână, făcând o mică plecăciune după care ies pe usa neagră într-o altă sală.
Cele trei oglinzi reflectă rochiile. Măstile rămân pe chipurile celorlalți.