Tacerea

Umbra a spart chitara
Astept tacerea unui sunet
Lumina a spart chitara
Si tot ce vad acum,e o chitara sparta
Confuzia atinge apogeul,iar zambetul e rece si violet
Nebunia calma imi fura ultimul cuvant
Incerc sa tip,dar tot ce pot sa fac este sa tac
Chitara ma inghite,are corzi multe
In jur vad sunete vopsite
Chitara este sparta,poarta masca colorata
Are culori pastelate
Din pictura canceroasa,de un pictor furata
Corzile au fost ucise de chitaristul fara suflet
Pe bec atarna soapta!

Fără spectacol

Bătrînul s-a aplecat pe asfalt să înghită restul de pâine .Într-un mod brutal capul i-a fost strivit sub talpa piciorului acelui înger impozant.Îngerul a chemat apoi copiii i-a strîns cu o acurateţe nemaiîntîlnită în jurul său şi-a început să le mutileze inocenţa.Apoi i-a pus pe oamenii de toate vârstele să danseze pe acea muzică sinistră după care sa-şi smulgă plămînii pe gură într-un mod mutual.Îngerul se plimba rînjind şi le mutila pe rînd personalitatea.Deşi toată scena pare bazată pe un paralogism de maximă intensitate,totul este adevărat chiar de nu s-a întâmplat.
Copiii îşi adună vechiturile deşi nu ştiu că vor fi ucişi de mâna care-i mângîia.Pianul s-a stricat,vioara s-a spart,iar ceasul tău din buzunar a uitat să bată ora exctă.
Da,ceasul tău.Sau…ai fost atît de credul încît să crezi că îngerul te-a uitat?Şi deşi nu îţi convine îmi dai dreptate.Îi simţi şi tu prezenţa la fel ca mine.Îi simţi respiraţia atunci când te autoconvingi că nu e lîngă tine.
Eu însă ştiu că ceasul meu nu mai bate demult ora exactă,că oglinda nu mai reflectă nimic,că lumina e umbră şi soarele-i placid.Deşi sunt conştientă de toate atrocităţile acestea ştiu ceva ce tu nu ştii.
Scena e aceeaşi,şi publicul s-a transformat.
Îngerul e spectatorul,eu sunt actorul…şi ghici?Tu eşti regizorul!

Pe scena mea

Sunt dispusa sa inghit toata tarana,daca asta ma va face sa traiesc
Sunt dispusa sa imi smulg plamanii,daca asta imi va acoperi golul interior
Sunt dispusa sa ma trantesc pe asfalt si sa privesc fara incetare cerul,daca asta imi va garanta regasirea propriului infinit
Sunt dispusa sa imi sfasii carnea si sa o arunc in mare,daca asta imi va garanta curatirea sufletului
Sunt dispusa sa ucid lacrima daca imi va garanta zambetul
Sunt dispusa sa fiu spectator daca asta imi va garanta sa joc pe scena mea

Mergem?

Desi am certitudinea ca nimeni nu va citi aceste randuri,ceva ma opreste sa fiu eu 100%,exista o cenzura.
Am sentimentul de dezamagire atunci cand ma gandesc la spirit,la frumos,la miracol.Am sentimentul acesta deoarece,din pacate sunt tot mai putine persoane capabile sa le accepte si sa le inteleaga.Nu inteleg de ce,cei mai multi fug de aceste minunate daruri de la Creator.Probabil ca am invatat sa ne bucuram mai usor de “materie”, de “forma”…
Am obosit.Am obosit sa cred ca si cei din jurul meu pot sa simta,sa vada,sa atinga.Am obosit sa lupt cu ei de una singura si sa fiu mereu cea invinsa.Va rog dragilor,ucideti-ma cu frumosul,cu spiritul,cu miracolul,aratati-mi ca pot muri si asa!Totusi,am avut onorea sa intalnesc si oameni frumosi,vii si cu sufletul incarcat de lumina.Am incercat sa fur de la ei lumina,sa o inteleg,sa o accept,si mai ales sa o simt.Inca ma lupt cu mine,razboiul nu s-a terminat.Sufletul,desi,este incarcat cu lumina,ii da tarcoale umbra.Poarta acest razboi de ani de zile.Momentan nimeni nu a invins.
Imi place sa merg la mare.Sa o privesc,sa privesc infinitul ei,ca apoi sa ma intreb daca nu cumva marea este cerul si cerul este marea.Inca sunt in dilema.Apoi sa intru usor in mare,cu dorinta si sentimentul ca imi spal sufletul,nu trupul,de noroiul acumulat.Si de fiecare data acest lucru imi da o stare placuta,si bizara.Apoi ma intind la soare,cu dorinta ca razele sa imi arda tot ce este negativ in mine.
Imi place Vama Veche,mergem?

Culoarea Eu-lui

Sufletul meu este verde.
Respiratia mea este galbena.
Logica este rosie,iar confuzia neagra.
Intrebarile mele sunt albastre,iar raspunsurile violet.
Glasul meu este alb si privirea cenusie.
Sunt o multitudine de culori,fiecare spunand cate ceva despre ceea ce reprezint in acest Univers.
Sunt haosul si ordinea in acelasi timp.
Sunt imbinarea dintre suflet si privire.Adica,dintre verde si gri.
Sunt imbinarea dintre glas si raspuns,adica dintre alb si violet.
Sunt imbinarea dintre respiratie si logica,adica dintre galben si rosu.
Iar la final sunt imbinarea dintre intrebare si confuzie,albastru si negru.
Asta sunt eu!

Reintoarcerea

Pe scena sunt doua scaune.Cineva se indreapta spre scena,in timp ce podeaua scartaie de la pasii plini de greutate.Se aseaza pe scaun si ofteaza.Este un batran,imbracat intr-un palton foarte lung si negru.

-Ce bine era...Ce bine era cand eram tanar.Nu-mi pasa daca am ce pune pe masa,nu-mi pasa de viitor.Imi placea marea.Imi placea nisipul.O iubeam pe “Ea”….

Batranul se intristeaza.Rostirea cuvantului ,,ea” ii face inima sa bata,ochii sa ii straluceasca,lacrimile sa ii inunde ochii.

-Care ea?Ea…care ma iubea si era langa mine?Sau..ea,care m-a obligat sa inghit pietre si nisip pentru a-i demonstra atasamentul?

Batranul se ridica de pe scaun si incepe sa se plimbe printre spectatori.Este nedumerit,uimit,confuz si obosit.

Cauta ceva.Incepe sa analizeze fiecare spectator in parte.Desi stie ca aceasta cautare nu are final,dar nici inceput,continua sa caute,sa spere.

Oboseste.Disperarea si confuzia ating apogeul.Ajuns in pragul nebuniei striga:

-Si voi stiti ca a fost aici!Si voi stiti ca inca se ascunde de mine!Si voi stiti…(ezita.Trage aer in piept si continua)..ca inca este aici!Sunteti lasi!De ce nu imi spuneti unde este?

Batranul isi smulge intr-un mod violent paltonul de pe el,ramanand doar intr-o camasa alba.Il arunca in multime,dupa care cade in genunchi si priveste in sus.Din ochii lui curg lacrimile reci pe obrazul inca fin,batranetea nu i-a furat finetea.

Nu dupa mult timp batranul striga iar cu privirea in sus:

-Te astept…Vin-o!

Se duce inapoi pe scena si scoate din buzunar ceasul.Incepe sa rada zgomotos,dupa care sa planga.

-Ea…da….ea,mi-a spart ceasul! Din cauza ei,timpul ma ucide.Din cauza ei,orele s-au infipt in mintea mea,si nu mai pot distinge timpul,cu atat mai mult…spatiul…

Cat spatiu este intre mine si voi?(intreaba spre public).Cat spatiu,v-am intrebat?...Dar timp?Cat timp ne desparte?

Pe scena apare o batrana imbracata cu un palton gri.Se aseaza pe scaun si zambeste melancolic.

-Ce bine era…Ce bine era cand eram tanara.Nu imi pasa de viitor.Iubeam marea…Da…marea si nisipul…Il iubeam pe el…

La rostirea cuvantului ,,el” ochii batranei varsa lacrimi.Batrana zambeste.

-Care el?El,care ma iubea sau el care si-a dorit sa fiu umbra si mi-a furat lumina?

Batrana se ridica de pe scaun si incepe s ail caute printre spectatori.Este calma si zambeste.Ironic,intreaba publicul:

-L-ati vazut,nu-I asa?Se ascunde de mine.Lasul!!Este un las!

Se duce inapoi pe scena si se aseaza pe scaun.Ofteaza.

Lumina se stinge,iar reflectoarele isi pun amprenta pe cele doua personaje.

Concomitent,amandoi se ridica si pleaca.

Pe scena au ramas cele doua scaune.

Cortina cade!

Spectacolul din gara

Eram pe banca din gară.Nu stiam daca ma aflam în decorul potrivit,la momentul potrivit.Nu stiam daca asteptam ceva,pe cineva,sau daca eu eram cea asteptata.Nu stiam daca înainte de a fi în acest decor,eram alta sau ma schimbasem,dar simteam ca nu mai eram aceeasi.Ceva din interiorul meu capatase o alta culoare.
În gara era foarte multa lume,fiecare era într-o permanenta viteza.Acesti oameni pareau ca au murit de mult.Vedeau fara sa priveasca.Zîmbeau fara sa simta si respirau artificial.Unii intrau în gara,altii plecau din gara,iar ceilalti asteptau trenul linistiti pe o banca sau pe treptele reci ale unei scari.
Eu si cu baiatul de lânga mine faceam parte din categoria celor care asteptau.Un lucru era cert:el aştepta trenul ca cei din jurul nostru.Eu,nu stiam daca asteptam ceva,sau eu eram cea asteptata.
M-am uitat la ceas si mi-am dat seama ca trebuia sa fac parte din multimea care se grabeau spre iesire.Insa,tot ce am putut sa fac a fost sa...sa imi ascult sunetul respiratiei si sa privesc golul din multime.
Aveam impresia bizara ca eram un simplu spectator.Gara era scena,iar cei din jurul meu erau actorii.Fiecare in parte avea rolul sau pe care il credea principal.Apoi,apareau figurantii:femeia de servici,mereu preocupata sa stearga mizeria de pe scena,copilul care vinde ziare,mereu preocupat sa vanda informatie,uneori distorsionata si...cersetorii,care desi aparent erau figuranti in aceasta piesa banala si absurda,ne verificau sufletele in fiecare zi.Asta era slujba lor,verificare de suflete.
Si desi,nu intelegeam nimic din aceasta piesa,care nu facea altceva decat sa ma irite,sa ma agite,dar totusi reusea sa imi starneasca curiozitatea,o priveam,o simteam,o respiram prin tot corpul meu,cu tot sufletul meu.
Baiatul de langa mine,stii tu,cel despre care am vorbit mai devreme,s-a ridicat de pe banca si s-a amestecat in multime.S-a plictisit.S-a plictisit de tot spectacolul acesta banal.S-a plictisit sa fie doar un simplu spectator.A vrut sa devina actor.
Sau...poate doar astepta trenul.
Trenul sosise.
Sceneta luase sfarsit.
Si desi,trenul a plecat si scena a ramas goala,a venit alt tren.Scena s-a umplut apoi cu alti actori.
Povestea asta desi pare aceeasi,mereu este schimbata.
E mereu alta...mereu aceeasi!
Mereu aceeasi...mereu alta!
Eu n-am bilet de tren,tu ai?