Taclale

Fum de țigare
Două fete la taclale
Prima
de o deosebită candoare
rîde și are probleme mintale
A doua
fumează
o ascultă
și-i dă crezare
ca simplu exercițiu de socializare
Pe masă
cafeua-i rece
n-are lapte
și plicuri de zahăr
doar șapte
Fumul de țigare
desparte

Inger cazut

Înger căzut
malformat
abandonat
în lumina amiezii
Îngerul zăpezii
Aripi întinate
speranțe deșarte

La amiaza

La amiază
străzile sunt mai întortocheate
piețele mai aglomerate
un suflet e pe  moarte
Strada întortocheată
dă în piața aglomerată
La amiază
cerșetoarea-i moartă
fără șoaptă
La amiază
viermii-i ies din țoale
cu entuziasmul orbitelor goale

Schita de decor

De ai trăi mereu
în locul meu
somnul fără vise
în care doar iarna rătăcise
cu frica-n oase și un fior
ți-aș da la schimb trecut pe viitor
Într-o schiță de decor
fetița tunsă
cu fața ascunsă
copila fără vise
umbre de sentimente risipise
N-ai cum să mergi
abia plutești
Nu gîndești
doar simți că ești
într-o schiță de decor
unde visurile mor

Iertare

Păr în flăcări

Uşă spartă

Ochi fără întrebări

Nu te iartă.

Iertarea roşie,

Odaie verde

Ochii de gresie

Suflete chinuite-n mansarde.

Păr în flăcări

Ochii verzi

Pe pereţi,doar bondari

În cearşaf,leoparzi

Nu te iartă,

Ochii verzi,

ca de piatră

Ochii care tu îi crezi.

Suflete moarte

Morții se înghesuie la  infinit
În aurul  toamnei ruginit
Chip de femeie 
Cu aripi în vînt
Plutind peste morții fără mormînt
Doar toamnei rugină 
îi e dat să poarte 
Atîtea suflete moarte

Decembrie

Suflete rătăcite 
În noiembrie
Cuvintele amorțite 
Îngheață în decembrie 
E frig afară
Cu păru-i alb
Cu păru-i alb
Cuvîntul nu o mai atinge
Cu păru-i alb
Femeia  plînge
În noiembrie
Cu păru-i alb
Cu păru-i alb
Zîmbește și îngheață
În decembrie

Limbi amare

Suflete în gunoi
Galben între noi
Dorința-i deșartă
Chiuveta spartă
Pe podea praf
Gîndacul mort în cearșaf
Două suflete înnodate
Se beau adesea doar în șoapte
Ne-am iubi
Dar ne-am pătruns
Cu limbi amare
Pe scuns

Verdele destin

În metroul levantin
Psihopatul intră în criză
Și se suie pe valiză
În metroul levantin
Dinspre verdele destin
Călătorii-s mulți
Cu ochii goi și toți tăcuți
În metroul levantin
Dinspre verdele destin
Valiza-i neagră și mică
În august
Zi de duminică
În metroul levantin
Dinspre verdele destin

Alba Nebunie

Noaptea ucide culoarea
Umbra zgârie zidul
Frânghia refuză nodul
Măscăriciul își mîngîie gheaba de lemn
Înfig alba nebunie
Venele se decojesc de rugină
Sentimentele sunt negociabile
Iubirea obscenă
Amintirile moarte

Călătorul

Călător
Zîmbind în gol
Ucigaș blînd
Ucizi totul doar prin gînd
Aripile i se-ntind
Vulturul moare plutind
La loc întunecat
Femeia nu ți-o privești
Cu mîna rece, întoarsă
Numai ce o mîngîi pe față
N-o iubești
Pe femeia ce-i zîmbești
În suflet venin
Clipele chin
Călător
Fără de vise
Gândurile-ți sunt ucise
E noapte și mă culc acum
Mîine plec din nou la drum

Fumatorul

Azi fericirea stă într-o conservă

Multicoloră

Port un război rece

După gratii stă un fumător

Actor

Astept să mă judece

Trenul a plecat

S-aaaaaaaaaaaa dus in…….

Fericirea stă-n conservă

Pisica sforăie

O pisică toarce-n praf
La cinematograf
Zidul de plastic, imperfect
E dărâmat de un arhitect
Paharul de bere s-a golit
Iar lumînarea în palmă s-a topit
Pisica se dă rostogol
Așteptarea e în roșu și mult gol
Haosul devine praful neștiut
Numărătoarea inversă a început
Pisica toarce în cinematograf
În praf

Chiuvete murdare

O capră stă pe pajişte.În aer se împleteşte într-un ritm ameţitor lacrimi încărcate de aparenţă,uneori înşelătoare şi nu mai puţin împletite cu scepticismul şi frustrarea unei lumi a unei capre.Lumea ei,visul ei sufletul ei.Noua generaţie se răzvrăteşte în această lume plină de chiuvete,chiuvete murdare,mâzgălite de un sânge mult prea acru.In haos,chiuvetele sunt murdare.

Peretele este galben şi decojit.Ţine in braţe două chiuvete.Una plină de noroiul caprelor,cealalta plina de sângele lor.Pe pajişti adorm chiuvete,multe chiuvete.Unele pline cu apă,altele cu nisip,restu sunt goale.Goale..goale…pur si simplu goale.Atît de goale încît caprele se plictisesc.Mănâncă iarbă din plictiseală,privesc chiuveta din plictiseala,BEHĂIE din plictiseală.

Chiuvete goale.Chiuvete murdare!

Septembrie

Florile cad…cad….cad.Culorile se rătăcesc pe pamant într-un ritm fulgerător.Pianul, cântă.Culorile şi florile  sunt pe podeaua rece de sticlă.Podeaua se sparge şi se desprinde de real.Cioburile se împrăştie odată cu florile şi culorile. Pianul cântă.

Femeia din colţul întunecos al camerei este cheală şi ţine strâns la piept un copil.Plânge.Rochia-i de mătase albă se rupe.Cauza fiind sunetul sfâşietor al pianului.Copilul plânge.Ţipă.Plânge atât de tare încât acoperă întreg sunetul sfâşietor de dulce al pianului.Pianul cântă singur.Pianistul a murit. Pianul l-a ucis.I-a desfigurat mai întâi sufletul, apoi l-a aruncat în acelaşi colţ murdar unde se află acum cioburile,florile,culorile,femeia şi copilul. Femeia are cancer şi e cheala. Copilul plânge şi lacrimile-i devin mult prea tăioase.

Pianul cântă.Au incercat mulţi să oprească sunetul,dar au fost mutilaţi,ucisi sau deprimaţi.

Pe uşa din spate vine femeia care poartă un văl negru peste chip.Cu mâna-i dreaptă atinge copilul si femeia.Ochiul roşu al femeii chele se împleteşte cu ochiu albastru al femeii ce poartă vălul negru.Lacrimile copilului se transformă în lanul de grâu.Ştii tu,lanul de grâu pe care îl priveşti afară pe fereastră.Femeia cheală leagănă în braţe copilul.Copilul visează coşmarul trecutului şi al viitorului.Nu se poate trezi.Păşeşte în întuneric pentru a vedea lumina.Şi-a băut ultima respiraţie ca să poată trăi veşnic.

Sunetul se estompează.Pianul devine mut şi surd.Disperarea n-are suflet.Disperarea este goală,este porno.Nu are culoare,nu are formă,nu are stil.E mult prea goală şi fadă.E doar un ambalaj învechit.

Valul femeii se pierde apoi pe uşa din spate.Camera e goală.Niciun sunet.

In septembrie ceasul doarme.

Pictura

Copilul priveşte.Priveşte cu ochii mari şi goi un înger.Un înger decăzut cu aripi întinate de moarte.Copilul râde.Zâmbetul se scurge pe faţă.Curge…Curge…Curge..

Copilul priveşte cu ochii mari şi goi buzele acestui înger.Roşul din buze este născut dintr-un scepticism refulat.

Copilul e-n castel. Castelul este casa lui.Copilul râde, este fericit. Deşi castelul nu are oglinzi,iar tavanul este verde şi decojit,copilul râde.Se prelinge din tablouri,pe podea,sânge şi venin.Veninul este galben.Copilul râde.

Ferestrele sunt sparte şi cioburile sunt adânc înfipte-n îngerul malformat îmbrăcat în perfuzii.Copilul rîde.

Uşa neagră ţine în braţe două măşti: una râde,alta plânge. Copilul râde.

Maioneza cuvintelor din culori reci este tăiată de sunetul ascuţit al unei viori.Vioara nu are corzi.E mută.Copilul râde.

Toate perechile care dansează au o poveste,au un trecut,au o culoare,au câte-o mască.Masca este aruncată în sufletul castelului.Copilul rîde.

O femeie ţine-n mînă o pensulă.Pictează copilul care râde.În acelaşi timp femeia dansează în ritm nebun si haotic pe muzica mută a viorii si a pianului dezacordat.Toti dansează.Copilul rîde.

Pictura este gata,foaia este albă,goală.

Copilul plânge!

Balul se încheie,copilul ia masca de la oameni aruncată,o pune pe faţă si pleacă….!

Un muzician

Soarele apune-n mare
Copilul n-are mâini
Cântă la pian
Cântecul n-are culoare
Dar copilu-i muzician
Ochii caută lumina
Ascunsă în oglindă
În ţărână dansează balerina
Pietrele n-au picioare ca să fugă
Copilul cântă…

Alb

Haosul a dispărut
Valiza cu masti furata
Soapta abandonata
Si mi-am dorit doar un sarut.
Gatul meu a spanzurat sarutul tau
Limba ta o tinea in brate pe a mea
Mainile au apus peste sufletul imaculat
Iar eu m-am încolacit in juru-ti
Fara sa te mai las...

Pianistul fara maini

Fata cu ochii de smoala incinsa si chipul inocent,a lasat in urma suflete paralizate,priviri in gol,chipuri patate de lacrimi inghetate si multe soapte.Sa fi fost demon?Sa fi fost inger?
Nimeni nu a gasit raspunsul.
Ii placea sa transforme sufletele.
Pianistul,a continuat sa cante cu ajutorul privirii lasate-n gol,pentru fata care ii taiase mainile.
I le taiase deoarece stia ca sacrificiul de a canta normal,nu e sacrificiu,ea isi dorea imposibilul.
Pianistul canta cele mai frumoase melodii din toate timpurile,sperand ca ea sa ajunga sa-l iubeasca
Nu era trist ca il lasase fara maini,era disperat caci nu putea sa-i ofere mai mult,decat melodiile cantate cu privirea.
Fata cu chip inocent,ii zambea,il amagea,il tulbura,asa cum o mai facuse si cu alte suflete.
Acest mare pianist,nu era nici primul suflet chinuit si nici ultimul.
Copila,i-a cerut,zambind,sa faca si mai multe sacrificii.I-a cerut sa-si smulga ochii si sa-i puna intr-o cutie de carton pe care scrie cadou.
Pianistul,fara sa stea pe ganduri,s-a dus in umbra trecutului,a luat cutitul si-a-nceput sa-si decupeze ochii.
Fata a inceput sa rada si l-a pus sa cante.
I-a cantat cu ajutorul gaurilor ce au ramas dupa smulgerea ochiilor.
Insa,nici asta nu a multumit-o pe copila cu cel mai inocent zambet,si a plecat.
Pianul,brusc s-a dezacordat,pianistul pe loc a-nnebunit si sufletul i-a murit.
Si-n camera cea alba,el purtand amintirea chipului ei in mintea sa imprastiata,el inca o asteapta…
Insa fata e acum intr-un alt decor amagind si chinuind un alt suflet,dupa care-l ucide,si-apoi pleca cu un zambet..inocent..lasand sa putrezeasca un alt suflet mort.

Trei

Femeia în rochie alba asteapta soarele să răsară. La mâna dreaptă atârna ceasul de marmura care îi șoptea mii de cuvinte. Femeia era singură la balul acela mascat și dansa. Se învârtea în jurul cuplurilor de acolo dându-și seama că toți cei prezenți sunt învăluiți de somnolență. Ea râdea, ochii îi străluceau a bucurie. Ochii ei emanau energie și candoare. Fata era într-o stare de fericire, speranță și naivitate.
În mijlocul sălii de dans, femeia în rochie rosie, care râdea destul de zgomotos, avea pe față o masca albă. Culoriile din sală cădeau pe rând una câte una. Rochia cea rosie a acestei femei părea sfâșiată de o fiară. Sufletul ei de foc se amesteca cu acele suflete din acea mulțime. Se înstrăinase de ceilalți, era doar ea care îl îmbrățișa pe el. Era cu un el. Ea nu era singura niciodata. Bărbatul o ținea strâns în brațe și îi smulgea văpaia de pe rochie. Îi smulgea fiara care îi sfâșiase rochia, îi smulgea părul răvășit de gânduri și apoi îi smulgea ultima respirație.
În sala erau trei oglinzi, iar umbra și lumina trăiau necontenit reflectate-n oglinzi. Umbra era mult mai reflectată și mai evidentă, lumina era veșnic în umbra, veșnic invizibila, veșnic netrăită.
În coltul din dreapta, lângă semineu se află femeia în rochie neagră. Nu privește pe nimeni, nu dansează, nu are mască, așa cum nu are nici femeia în alb. Este foarte singură în mulțime. Rămasă cu privirea lipită de podea, femeia încercă să-și reamintească cine este. Sunetul viorii se aude din ce în ce mai tare, și toți din sală se rotesc intr-un cerc nebun. Sunetul are un miros înțepător.
Femeia în negru este sedată de o realitate inutilă. Dar totuși zâmbește. Zâmbetul ei este născut dintr-un scepticism refulat. De pe buze îi țâșnesc tulburările, nevrozele și revoltele.
Nimeni de la acel bal nu o vede.
Este singură în mulțime. Se simte izgonită din propria viață.
Inima și sufletul, plasate între coaste, sunt veșnic zgâriate de metalul ce învelește gândul.
Ochii de carton i s-au decupat când a uitat să mai privească.
Balul se încheie.
Cele trei femei se desprind din decor, se iau de mână, făcând o mică plecăciune după care ies pe usa neagră într-o altă sală.
Cele trei oglinzi reflectă rochiile. Măstile rămân pe chipurile celorlalți.

Pe care sa aleg?:))))))

Cica in fruntea clasamentului ar fi barbatul:
1.ROMANTIC: ala de aduce flori ( de la 50 lei in sus), mici atentii gen: o masina sau hai si un diamant acolo, sa aprinda lumanari in timpul cinei…ce? pai cine doamne iarta-ma se duce la intalniri cu preoti? Sa se uite in ochii ei cand ii face declaratii: “draga mea, stiu ca am strabism, ignora-l, eu iti declar ceva aici…ai un fund cat a lu’ maica’mea, da’ io te’besc ansea cum esti, mancarea e groaznica…da’ io tot te’besc ca oricum n-o faci tu, sexul cu tine e o placere…rara, anuala as putea zice, da’ io tot te’besc ca oricum nu-l fac cu tine…fah, tu nu te mai pensezi?”

2.INCREZATOR ( in fortele proprii). Cica asta ar avea incredere deplina in el si-n fortele lui: “Fah…pariu mancat’as ca ridic 200 kg cu o mana? Vrei sa vezi? Treci aici sa te ridic…”
Nu este gelos : ” du-te fah unde vrei…ca oricum nu poti sa iesi pah usa si daca totusi reusesti pune-ti o punga pah cap, in rest poti sa faci ce vrei, daca vrei poti sa uzi si canapeaua”

3. ARTISTUL: ar impresiona cu creativitatea sa . Da’ acum nu se mai poarta poeziile, mai bine o dedicatie muzicala: ” Si`a luat nevasta mea norocos barbat
Merg pe drum si banii imi vin
Vin ca ploaia din senin
De nu mai am loc sa ii tin” incheiata cu inconfundabilul Hep heeeii…hep heeiii….fara numar …

4.STRAINUL: normal, oricine stalceste lb. romana si nu este cocalar sau pitipoanca…este o sursa de cash..caval. “Do you know…feedback? Da, da, adica vrei pe la spate?” zise pitzi de colo…

5.REBELUL: ala de-i aventurier. Da’ e cul, sa moara toti dusmanii de nu…ca eu am valoare si talent…

6.INTELIGENTUL: clar, e dastept…l-a dus capul sa faca bani. Hai cu ML-ul si baga si maneaua, 7 lanturi de 3 ori…

7. GENTLEMANUL: ala care deschide usa unei femei: ” iesi fah in mortii…ca dau cu tine de pamant “, ii tine haina: ” asta o pastrez eu, ca tot de la mine o ai, comentezi?” si plateste de fiecare data…cu doua perechi de palme.

Cam asa arata cele 7 tipuri de barbati irezistibili in mahalaua mioritica.”
Pffffffff…..mi-e extrem de greu sa ma decid pe care din ei sa il aleg:)))))

Delir

Abia acum am invatat sa te tin de mana.Abia acum am invatat sa te privesc cu adevarat si sa iti vorbesc.Poate ca abia acum am invatat ca sentimentele devin tot mai comerciale.
Nu vreau sa sentimentalizez,sa dramatizez sau sa vulgarizez ceea ce se numeste :”Iubire”…Iubire..Ce e aia iubire?De unde stii tu sigur ca ceea ce simti se poate numi iubire si nu doar o simpla dorinta organica,nu doar pulsiunea
de a avea ceva interzis sau neinterzis tie?Stii tu ce e aia iubire?Jura-teeeeeeeeeeee!!!!!!!!!!Esti absolut sigur ca ceea ce simti nu este doar admiratie amestecata cu atractie sau poate doar duiosie amestecata cu orgoliul de a detine ceva ce nimeni nu poate avea.
Pffff….Cred ca am dat in paranoia la ora asta….Ei..si daca am dat,ce?E paranoia mea,numai a mea,si nu sunt obligata sa o impart cu nimeni,nici macar cu tine…
Am inceput sa zac pe rafturile pline de praf si sa imi beau licoarea sufletului…Cu fiecare inghititura simt ca e mult delir in mine,prin mine ,n tot.Ai privit vreodata in jur?Ai simtit vreodata ca libertatea ta este undeva la amanet si nu ai niciun ban in buzunar pentru a putea-o recastiga?Eu simt asta zilnic…Poate intr-o zi am sa am banii necesari pentru a-mi recapata libertatea.Si desi scepticismul meu bine prins in incercarea de a fi cat mai realista(desi nu sunt de cele mai multe ori),imi tot spun :”Sper ca esti absolut constienta ca nu vei schimba niciodata nimic si pe nimeni”…Si da,pentru o secunda,doua chiar cred in :”ratiunea” , in “luciditatea” mea ca apoi sa ma apuce iar sentimentalismul si sa cred din nou ca totul se va schimba…ma apuca asa zisul optimism…Ce e aia optimism???Optimism este atunci cand te minti ca prostu’ ca va fi bine desi esti foarte constient ca nu va fi deloc bine.
Eu sunt plina de scrum,nimeni nu vede asta,stiu foarte bine sa ma ascund in unele momente,iar unele din acele momente se numeste :”ACUM”…
Nu exista cuvinte care sa spuna ce simti si cum simti.Exista poate doar consecinte ale starilor,moduri ultra disperate de a-ti transpune un sentiment.

Cu sau fara iluzii?

Eram pe banca din parc intr-o zi de toamna.El era langa mine si ma privea cu duiosie,sperand sa gaseasca un raspuns la intrebarea mea.
-Da-mi o iluzie.M-a rugat.desi stia ca urasc iluziile.
-Nu am,nu vreau nici sa primesc,nici sa dau.
Eram nervoasa,iritata deoarece ma rugase sa ii dau ceva ce eu nu aveam.
-Atunci am sa iti dau eu,ca sa ai de unde da inapoi.
Mi-a zambit in timp ce a intins palmele spre mine.
-O iluzie cere si naste o alta iluzie.
-Da,o iluzie te transforma,te descompune,te recompune,ca apoi sa te tranteasca si sa te ridice spre lumina.
A intins din nou palmele,cu speranta sa le intind si eu pe ale mele.
-Dar,daca nu vreau sa renasc?Daca nu vreau sa primesc nimic si nici sa dau?
Radeam,incercam sa fac in asa fel incat sa nu banuiasca cat de mult imi doream iluzia.
-Atunci o sa imi demonstrezi ca esti o individualista si ca nu te intereseaza de sufletele descompuse in urma ta.
Baiatul a bagat mainile in buzunar si m-a intrebat:
-Stiu ca ai nevoie de ast,te rog ma lasi sa te ajut?Sa fiu alaturi de tine?Sa te sustin?
A intins din nou palmele,in timp ce ochii varsau lacrimi.
-Nu pot,am mutilat iluzia.Acum nu mai pot face nimic….
S-a uitat la mine cu ochii mari si goi.Era cel mai trist om din lume.Simtea cum totul din jurul lui se transforma si toamna devine iarna.
-Ai uitat sa numeri vesnicia dintre clipe?Ai uitat ca ma ai pe mine?Ai uitat ca azi este toamna?Ai uitat ca…
-Nu ne potrivim in decor…
-Atunci hai la mare.Stiu ca adori marea.Stiu ca atunci ai sa iti reamintesti de minemai sa iti reamintesti de noi,ai sa iti reamintesti ca iubesti toamna,ai sa iti reamintesti sa numeri infinitul,ai sa iti reamintesti ca tu esti iluzie pentru mine…
Taceam.Eram confuza.Nu stiam daca doream sa imi reamintesc toate aceste lucruri.Nu stiam daca oglinda va mai reflecta iluzia,nu stiam daca sufletul va accepta din nou revolta…
Iar intr-un final i-am raspuns:
-Ti-am gresit….dar te-am iertat!

Lume schizofrenica

Vai cat urasc fitele si arogantele…Urasc aroganta si prostia.Sunt oameni care te critica pentru absolut orice,gen:
Eu: ma uit pe strada
Ei:-Mama ce ciudata e aia
Eu:merg in continuare,nu imi pasa
Ei:-Vai ce noncomformista este…
Eu:-Vorbesc cu ei politicos,ii ascult,desi spun numai tampenii si ma streseaza cu replicile lor fade si insignifiante iar la final le spun adevarul pe un ton finut cu parerea mea
Ei-se supara
Frateeeeeee….m-am saturat de oamenii care nu sunt capabili sa isi vada noroiul din ghetele lor dar il vad la altii,il amplifica,il hiperbolizeaza,ii da contur,si apoi barfesc in cel mai nesimtit mod cu putinta,sperand ca au haz si lumea va aplauda umorul lor(atat de sec,dealtfel)….(se aud ropote de aplauze…”multumesc…”…”multumesc”).Se face apoi plecaciunea de rigoare.
Te duci la colega ta sa o intrebi de vorba,ea iti intoarce spatele si iti raspunde plina de aroganta.De ce?De ce nu iti spune in fata :”Te urasc”….Prefera sa zambeasca frumos(dar foarte fake) dupa care spune:”Imi cer scuze dar trebuie sa plec”…si te lasa cu ochii in soare…Frumos…(ropote de aplauze…)…
Urasc fetele care daca mami si tati au bani,isi permit sa se comporte ca ultimele :”staruri”…gen :se lauda cat a dat pe nu stiu ce pachet de tigari,ca bea numai bauturi scumpe si desigur merg numai in cluburi de fitze.
Frateeeeeeee……Traim intr-o lume mizerabila si BOLNAVA.Lumea asta este schizofrenica rau de tot.

Cutia de Cola

E o zi friguroasa de iarna.Sunt un om de zapada,cu sufletul inghesuit intr-o cutie de cola,aruncata pe strada.
Sufletul e acolo inghesuit,incearca sa iasa,sa se raspandeasca,dar ramane acolo asteptand copilul sa modeleze zapada.Asteapta,dar…nimeni nu vine.Nimeni,absolut nimeni.Copilul e preocupat sa se dea cu sania ,nu are timp de omul de zapada.
Tanti cu aceea cu paltonul rosul care se plimba,uita sa priveasca omul de zapada,uita sa priveasca albul.Poate ca a invatat sa priveasca prea mult negrul si albul o orbeste,o irita.Este nervoasa ca este frig afara si picioarele ii aluneca pe gheata.Apoi trece batranul,mergand greu sprijinindu-se de un baston.Da drcu anotimpul,e nervos,iritat si trist ca nu are bani sa plateasca intretinerea la caldura,ca pensia este mult prea mica iar farfuria de pe masa este mereu goala.Nici el nu priveste omul de zapada.
Cutia de cola e tot in mijlocul strazii si nimeni nu o ridica sa o priveasca sau macar sa o arunce la ghena de gunoi.
Cutia ramane in zapada.

Tacerea

Umbra a spart chitara
Astept tacerea unui sunet
Lumina a spart chitara
Si tot ce vad acum,e o chitara sparta
Confuzia atinge apogeul,iar zambetul e rece si violet
Nebunia calma imi fura ultimul cuvant
Incerc sa tip,dar tot ce pot sa fac este sa tac
Chitara ma inghite,are corzi multe
In jur vad sunete vopsite
Chitara este sparta,poarta masca colorata
Are culori pastelate
Din pictura canceroasa,de un pictor furata
Corzile au fost ucise de chitaristul fara suflet
Pe bec atarna soapta!

Fără spectacol

Bătrînul s-a aplecat pe asfalt să înghită restul de pâine .Într-un mod brutal capul i-a fost strivit sub talpa piciorului acelui înger impozant.Îngerul a chemat apoi copiii i-a strîns cu o acurateţe nemaiîntîlnită în jurul său şi-a început să le mutileze inocenţa.Apoi i-a pus pe oamenii de toate vârstele să danseze pe acea muzică sinistră după care sa-şi smulgă plămînii pe gură într-un mod mutual.Îngerul se plimba rînjind şi le mutila pe rînd personalitatea.Deşi toată scena pare bazată pe un paralogism de maximă intensitate,totul este adevărat chiar de nu s-a întâmplat.
Copiii îşi adună vechiturile deşi nu ştiu că vor fi ucişi de mâna care-i mângîia.Pianul s-a stricat,vioara s-a spart,iar ceasul tău din buzunar a uitat să bată ora exctă.
Da,ceasul tău.Sau…ai fost atît de credul încît să crezi că îngerul te-a uitat?Şi deşi nu îţi convine îmi dai dreptate.Îi simţi şi tu prezenţa la fel ca mine.Îi simţi respiraţia atunci când te autoconvingi că nu e lîngă tine.
Eu însă ştiu că ceasul meu nu mai bate demult ora exactă,că oglinda nu mai reflectă nimic,că lumina e umbră şi soarele-i placid.Deşi sunt conştientă de toate atrocităţile acestea ştiu ceva ce tu nu ştii.
Scena e aceeaşi,şi publicul s-a transformat.
Îngerul e spectatorul,eu sunt actorul…şi ghici?Tu eşti regizorul!

Pe scena mea

Sunt dispusa sa inghit toata tarana,daca asta ma va face sa traiesc
Sunt dispusa sa imi smulg plamanii,daca asta imi va acoperi golul interior
Sunt dispusa sa ma trantesc pe asfalt si sa privesc fara incetare cerul,daca asta imi va garanta regasirea propriului infinit
Sunt dispusa sa imi sfasii carnea si sa o arunc in mare,daca asta imi va garanta curatirea sufletului
Sunt dispusa sa ucid lacrima daca imi va garanta zambetul
Sunt dispusa sa fiu spectator daca asta imi va garanta sa joc pe scena mea

Mergem?

Desi am certitudinea ca nimeni nu va citi aceste randuri,ceva ma opreste sa fiu eu 100%,exista o cenzura.
Am sentimentul de dezamagire atunci cand ma gandesc la spirit,la frumos,la miracol.Am sentimentul acesta deoarece,din pacate sunt tot mai putine persoane capabile sa le accepte si sa le inteleaga.Nu inteleg de ce,cei mai multi fug de aceste minunate daruri de la Creator.Probabil ca am invatat sa ne bucuram mai usor de “materie”, de “forma”…
Am obosit.Am obosit sa cred ca si cei din jurul meu pot sa simta,sa vada,sa atinga.Am obosit sa lupt cu ei de una singura si sa fiu mereu cea invinsa.Va rog dragilor,ucideti-ma cu frumosul,cu spiritul,cu miracolul,aratati-mi ca pot muri si asa!Totusi,am avut onorea sa intalnesc si oameni frumosi,vii si cu sufletul incarcat de lumina.Am incercat sa fur de la ei lumina,sa o inteleg,sa o accept,si mai ales sa o simt.Inca ma lupt cu mine,razboiul nu s-a terminat.Sufletul,desi,este incarcat cu lumina,ii da tarcoale umbra.Poarta acest razboi de ani de zile.Momentan nimeni nu a invins.
Imi place sa merg la mare.Sa o privesc,sa privesc infinitul ei,ca apoi sa ma intreb daca nu cumva marea este cerul si cerul este marea.Inca sunt in dilema.Apoi sa intru usor in mare,cu dorinta si sentimentul ca imi spal sufletul,nu trupul,de noroiul acumulat.Si de fiecare data acest lucru imi da o stare placuta,si bizara.Apoi ma intind la soare,cu dorinta ca razele sa imi arda tot ce este negativ in mine.
Imi place Vama Veche,mergem?

Culoarea Eu-lui

Sufletul meu este verde.
Respiratia mea este galbena.
Logica este rosie,iar confuzia neagra.
Intrebarile mele sunt albastre,iar raspunsurile violet.
Glasul meu este alb si privirea cenusie.
Sunt o multitudine de culori,fiecare spunand cate ceva despre ceea ce reprezint in acest Univers.
Sunt haosul si ordinea in acelasi timp.
Sunt imbinarea dintre suflet si privire.Adica,dintre verde si gri.
Sunt imbinarea dintre glas si raspuns,adica dintre alb si violet.
Sunt imbinarea dintre respiratie si logica,adica dintre galben si rosu.
Iar la final sunt imbinarea dintre intrebare si confuzie,albastru si negru.
Asta sunt eu!

Reintoarcerea

Pe scena sunt doua scaune.Cineva se indreapta spre scena,in timp ce podeaua scartaie de la pasii plini de greutate.Se aseaza pe scaun si ofteaza.Este un batran,imbracat intr-un palton foarte lung si negru.

-Ce bine era...Ce bine era cand eram tanar.Nu-mi pasa daca am ce pune pe masa,nu-mi pasa de viitor.Imi placea marea.Imi placea nisipul.O iubeam pe “Ea”….

Batranul se intristeaza.Rostirea cuvantului ,,ea” ii face inima sa bata,ochii sa ii straluceasca,lacrimile sa ii inunde ochii.

-Care ea?Ea…care ma iubea si era langa mine?Sau..ea,care m-a obligat sa inghit pietre si nisip pentru a-i demonstra atasamentul?

Batranul se ridica de pe scaun si incepe sa se plimbe printre spectatori.Este nedumerit,uimit,confuz si obosit.

Cauta ceva.Incepe sa analizeze fiecare spectator in parte.Desi stie ca aceasta cautare nu are final,dar nici inceput,continua sa caute,sa spere.

Oboseste.Disperarea si confuzia ating apogeul.Ajuns in pragul nebuniei striga:

-Si voi stiti ca a fost aici!Si voi stiti ca inca se ascunde de mine!Si voi stiti…(ezita.Trage aer in piept si continua)..ca inca este aici!Sunteti lasi!De ce nu imi spuneti unde este?

Batranul isi smulge intr-un mod violent paltonul de pe el,ramanand doar intr-o camasa alba.Il arunca in multime,dupa care cade in genunchi si priveste in sus.Din ochii lui curg lacrimile reci pe obrazul inca fin,batranetea nu i-a furat finetea.

Nu dupa mult timp batranul striga iar cu privirea in sus:

-Te astept…Vin-o!

Se duce inapoi pe scena si scoate din buzunar ceasul.Incepe sa rada zgomotos,dupa care sa planga.

-Ea…da….ea,mi-a spart ceasul! Din cauza ei,timpul ma ucide.Din cauza ei,orele s-au infipt in mintea mea,si nu mai pot distinge timpul,cu atat mai mult…spatiul…

Cat spatiu este intre mine si voi?(intreaba spre public).Cat spatiu,v-am intrebat?...Dar timp?Cat timp ne desparte?

Pe scena apare o batrana imbracata cu un palton gri.Se aseaza pe scaun si zambeste melancolic.

-Ce bine era…Ce bine era cand eram tanara.Nu imi pasa de viitor.Iubeam marea…Da…marea si nisipul…Il iubeam pe el…

La rostirea cuvantului ,,el” ochii batranei varsa lacrimi.Batrana zambeste.

-Care el?El,care ma iubea sau el care si-a dorit sa fiu umbra si mi-a furat lumina?

Batrana se ridica de pe scaun si incepe s ail caute printre spectatori.Este calma si zambeste.Ironic,intreaba publicul:

-L-ati vazut,nu-I asa?Se ascunde de mine.Lasul!!Este un las!

Se duce inapoi pe scena si se aseaza pe scaun.Ofteaza.

Lumina se stinge,iar reflectoarele isi pun amprenta pe cele doua personaje.

Concomitent,amandoi se ridica si pleaca.

Pe scena au ramas cele doua scaune.

Cortina cade!

Spectacolul din gara

Eram pe banca din gară.Nu stiam daca ma aflam în decorul potrivit,la momentul potrivit.Nu stiam daca asteptam ceva,pe cineva,sau daca eu eram cea asteptata.Nu stiam daca înainte de a fi în acest decor,eram alta sau ma schimbasem,dar simteam ca nu mai eram aceeasi.Ceva din interiorul meu capatase o alta culoare.
În gara era foarte multa lume,fiecare era într-o permanenta viteza.Acesti oameni pareau ca au murit de mult.Vedeau fara sa priveasca.Zîmbeau fara sa simta si respirau artificial.Unii intrau în gara,altii plecau din gara,iar ceilalti asteptau trenul linistiti pe o banca sau pe treptele reci ale unei scari.
Eu si cu baiatul de lânga mine faceam parte din categoria celor care asteptau.Un lucru era cert:el aştepta trenul ca cei din jurul nostru.Eu,nu stiam daca asteptam ceva,sau eu eram cea asteptata.
M-am uitat la ceas si mi-am dat seama ca trebuia sa fac parte din multimea care se grabeau spre iesire.Insa,tot ce am putut sa fac a fost sa...sa imi ascult sunetul respiratiei si sa privesc golul din multime.
Aveam impresia bizara ca eram un simplu spectator.Gara era scena,iar cei din jurul meu erau actorii.Fiecare in parte avea rolul sau pe care il credea principal.Apoi,apareau figurantii:femeia de servici,mereu preocupata sa stearga mizeria de pe scena,copilul care vinde ziare,mereu preocupat sa vanda informatie,uneori distorsionata si...cersetorii,care desi aparent erau figuranti in aceasta piesa banala si absurda,ne verificau sufletele in fiecare zi.Asta era slujba lor,verificare de suflete.
Si desi,nu intelegeam nimic din aceasta piesa,care nu facea altceva decat sa ma irite,sa ma agite,dar totusi reusea sa imi starneasca curiozitatea,o priveam,o simteam,o respiram prin tot corpul meu,cu tot sufletul meu.
Baiatul de langa mine,stii tu,cel despre care am vorbit mai devreme,s-a ridicat de pe banca si s-a amestecat in multime.S-a plictisit.S-a plictisit de tot spectacolul acesta banal.S-a plictisit sa fie doar un simplu spectator.A vrut sa devina actor.
Sau...poate doar astepta trenul.
Trenul sosise.
Sceneta luase sfarsit.
Si desi,trenul a plecat si scena a ramas goala,a venit alt tren.Scena s-a umplut apoi cu alti actori.
Povestea asta desi pare aceeasi,mereu este schimbata.
E mereu alta...mereu aceeasi!
Mereu aceeasi...mereu alta!
Eu n-am bilet de tren,tu ai?

De ce?

Sunt zile in care ma intreb ce se intampla cu noi,oamenii.
Fara sa vreau,fara sa imi doresc,observ cum cei din jur scot la iveala tot mai mult vulgarul.Vulgarul se gaseste in vorbe,in gesturi,in tinuta,in fapte.
De ce atata vulgaritate?
Oare noi oamenii am uitat sa scoatem la lumina ce este mai frumos,mai fin din noi?
Nu trebuie sa fii inzestrat de la Creator cu o frumusete exterioara deosebita,pentru ca adevaratul magnetism si adevarata frumustete se gasesete in interiorul tau.Avand-o in interior,ea va iesi si in exterior.Poti fi frumos prin expresie,prin gest,tonul vocii,cuvinte,suflet.
Frumustetea sta in omul care are aura unui caracter integru,un om care se tine de promisiunea facuta,un om punctual.Frumusetea consta in sobrietatea in purtare si in imbracaminte,rabdarea fata de cei din jur,puterea de a asculta cu atentie si fara comentarii ,forta de a nu minti.Dar cel mai eficace mijloc pentru dezvoltarea frumosului este disciplinarea modului de a gandi prin educatie culturala,experienta de viata,imaginatie si desigur autoanaliza interiorului.
Nu inteleg barbatii care atunci cand vor sa fie spirituali trebuie sa scoata in evidenta vulgarul.Incep sa spuna glume cu un caracter cat mai obscen,sa faca gesturi lipsite de finete si apoi sa rada in cel mai zgomotos si oribil mod cu putinta,crezand ca glumele si gesturile au avut mare efect la public.Din pacate astefl de lucruri au efect…De ce?Nu stiu!
Asa cum nu inteleg genul acesta de barbati,nu inteleg nici unele femei,care sunt si ele cat se poate de vulgare.Se imbraca cat mai sumar mod cu putinta(daca s-ar putea ar iesi dezbracate),fara pic de gust si ieftin pe deasupra,sperand ca senzualitatea si frumusetea lor sunt bine puse in valoare.
Desi intentia acestora este sa starneasca atentia si aprecierea barbatiilor,acestea nu se vor alege decat cu priviri grosolane,iar gandurile barbatiilor fiind jicnitoare si mizere.Apoi,dezamagita,femeia spune:,,Toti barbatii sunt porci”
Dar bine,mai,madam Chivuta,te-ai gandit oare ca fiecare om te trateaza asa cum vrei tu de fapt sa te trateze?Doar nu te asteptai ca la tinuta ta(o fusta de o palma si cu acel maieu mulat pe corp cu decolteul pana la pamant) sa te trateze cu respect.Pe langa faptul ca te-ai imbracat asta,scoti tinuta asta “extraordinara” in evidenta cu lantul tau de aur de la gat atat de lung….si mare…si cerceii aia mari cat urechea,plus 10 bratari la mana si nu stiu cate inele.
Dupa care se completeaza aceasta tinuta cu un machiaj strident fara gust,dupa care femeiea “bine pusa la punct” iese pe strada,apoi considerandu-se cu simt al umorului spune doua,trei glume obscene dupa care injura in cel mai obscen si mai urat mod cu putinta,vrand sa sublinieze personalitatea puternica.
Acest gen de persoane nu fac altceva decat sa ma irite sa ma intristeze si sa ma faca sa ma simt tot mai singura,negasindu-mi locul in aceasta societate.Observ cu tristete ca vremurile s-au schimbat.Daca inainte,ca sa fii rafinat,finut,sensibil,era o arta,acum a devenit o rusine.Esti exclus de cei din jur daca nu arati nesimtirea,grotescul din tine.In schimb,daca esti finut,sensibil ajungi bataia de joc a celor din jur.
Vulgaritatea este cea mai periculoasa si mai nenorocita otrava pentru societatea in care traim.De ce?Pentru ca de la vulgaritate pornesc alte aspecte mult mai rele care ne distrug,printre care la baza,violenta!

Urme in ceata

Copilul fugea printre cadavre încercînd să-şi salveze viaţa.Ţinea în mînă craniul mamei sale.Bocancii îi erau plini de ţărînă şi urmele de praf de puşcă se accentua pe chipul său.Rîsul zgomotos al micuţului prevestea ieşirea din cripta prezentului.Nu îi păsa de cadavrele putrezite în urma lui.Craniul exfoliat de sentimente şi de trecut al mamei sale continua să stea în mînă.Băiatul găseşte un şobolan în ruinele viitorului şi-l adăposteşte-n craniu.I se pare amuzant cum stă acolo ghemuit şi e paralizat de frică.Şobolanul tremură şi inima lui mică e gata să spargă pieptul.Copilul rîde.După ce se plictiseşte de joacă cu micul şobolan,îl înfulecă în grabă.Cu gulerul de la cămaşă se şterge tacticos de sînge.Apoi s-a spălat pe mîini cu sîngele găsit în cale de la alte cadavre.Luciditatea se transformase în cancerul halucinaţiei.Sufletul băiatului era sfîşiat de fiara albastră ce o ţinea captivă în venele deschise.
Cadavrele au început să se rostogolească pe asfalt pînă ce pietrele au rostit primul cuvînt.Cadavrele aveau sentimente,îl iubeau pe acest copil.Cînd ochii albi ai băiatului au dat de soldat,zîmbetul i s-a deschis,chipul i s-a luminat.Soldatul a îndreptat puşca spre copil,însă zîmbetul acestuia l-a topit.Arma a lăsat-o în jos şi-a vrut să îl ocrotească.
Copilul a zîmbit din nou şi cu craniul mamei sale l-a ucis.
Pe asfalt a mai rămas doar puşca!

Clovnul si negustorul

Cei doi clovni se priveau incercand sa-si reaminteasca de unde se cunosteau.
Clovnul cu chip alb si pictat de lacrimi,se uita la fata.Era clovn la fel ca el,numai ca ea zambea.
-,,Nimeni nu ne mai vrea.Oamenii nu ne mai iubesc”
-,,Dar ei ce cauta aici?”Intreaba fata,aratand spre public
-,,Ei?Ei cauta zambetul,fercirea…”
-,,Ne cauta pe noi,nu-i asa?”
Clovnul o ia in brate incercand sa ii spuna adevarul.Stia ca fata nu il va accepta niciodata,stia ca adevarul o va rani,dar nu suporta sa o minta.
Se ridica,o ia de mana,se intoarce catre public si striga:
-,,Ati gresit locul!Aici nu veti gasi fericirea!Aici e doar joc de umbre,intuneric,cortina si oglinizi.”
-,,Oglinzi?”
-,,Da,da,da…oglinzi!Aici oamenii isi vor vedea sufletul in toata splendoarea lui,isi vor vedea cele mai mari si mai ascunse temeri,precum si cele mai negre ganduri…”
Clovnul a incercat sa plece de pe scena,insa copila l-a tras de mana.
-,,Si pe mine vrei sa ma lasi aici cu ei?Vrei sa sufar impreuna cu ei?Vrei sa le suport privirile suspendate-n gol?”
Reflectoarele au inceput sa lumineze deasupra valizei uitate pe scena.
Clovnul se indreapta cu pasi grabiti,deschide valiza,dar nu gaseste nimic.
-,,Valiza era pentru public…E goala”
Clovnul incepe sa rada si sa planga in acelasi timp.
-,,Tu mi-ai furat lucrurile din valiza!Stiam ca nu ma vei lasa sa le arat realitatea!Hoato!!!”
Clovnul incepuse sa o deteste pe fata,sa o dispretuiasca,desi stia ca intentia era buna.
Pe scena apare un negustor.Se indreapta catre clovn incercand sa ii faca o propunere.
-,,Esti de mult timp clovn?”
Clovnul face un gest de superioritate lasandu-se pe spate cu coatele de bara din spatele sau,zambeste ironic si spune:
-,,Cam de multicel.Am experienta,nu gluma…Sunt maestru”
-,,Uite ce e,am auzit ca ti-au disparut lucrurile din valiza.Daca vrei,poti sa le recapeti.”
-,,Imi este teama,teama ca publicul nu o sa inteleaga darul meu”
-,,Tocmai mi-ai spus ca ai experienta in meseria ta,deci o sa ai talentul necesar sa ii faci sa il inteleaga.”
-,,Da,da,am experinta,ca sa nu mai vorbim de talent…doar ma stii…”
-,,Eu iti dau lucrurile inapoi cu conditia sa bei aceste iluzii din aceasta cana”
-,,Adica..eu sa uit de realitate,pentru acesti ignoranti?”
-,,Draga prietene,este vorba de sacrificiu.Esti dispus sa dai ceea ce ai si sa ramai fara?”
Pe cana scria:,,Realitatea e iluzia,iar iluzia e decat o simpla realitate”
-,,Am sa beau,desi stiu ca ochii lor nu se vor deschide niciodata”
Dupa ce a terminat de baut,in valiza au aparut doua mari oglinzi,care reflectau realitatea si fictiunea simultan.
Clovnul nu mai putea sa le explice,care este realitatea si care este fictiunea,ochii oamenilor ramanand vesnic inchisi.
Publicul a ramas acelasi!

Moartea a murit

Din tabloul negru iese fum
Personajul e hidos,e facut din scrum
Este albastru si ras in cap
Ochii sunt iesiti din scalp
Nu mi-e teama stiu cine este
Il privesc in fata
Cu securea ma loveste
Nu-s ranita,nu sunt lata
Ii zambesc ironic,am o alta fata
Se retrage in tablou speriat
Doua,trei culori i-am trasat
L-am ucis cand l-am pictat
Moartea a murit ucisa
De pensula ce i-a fost iubita
Insa numai eu stiu de crima comisa

Noua existenţă,noul trup

Nu sunt replici,nu este teatru.
Mă uit la mine şi încep să mă analizez din toate unghiurile.Am senzaţia de o stare perfidă.Echilibrul se transformă în dezechilibru.Şi deşi starea de cădere în gol rămîne intactă,încă sper.
Deşi toată fiinţa mea se revoltă,încep să scobesc în carnea ruptă.
Stii tu,vanzătorul de iluzii mi-a furat existenţa.Aşa că am născocit eu o identitate.Aveam de unde alege,din albumul orb de pe masă.Apoi am mutilat doi îngeri după care am mutilat vidul.Aveam o satisfacţie totală.Îndoiala e legată de puls cu funia roasă,dar nu mă sperii,aştept.
Aştept o nouă existenţă într-un altfel de trup.

Trupul peretelui

Peretele e decojit si verde
Tine în palme două tablouri pictate cu sînge
Pe ochi jumuliţi stă scrisul copilului de doi ani
Stii tu cel cu carioca rosie intre degete
Gîtul peretelui spînzură un poster cu un pian
Talpile peretilor pasesc pe cutitele aruncate de criminali
Azi oglinzile nu reflecta nimic

Decorul nu se potriveşte

Îndoiala despre propria-mi existenţă m-a scurtcircuitat
Confuzia îngălbenită stă pe veşmînt
Decorul nu se potriveşten cu primul gînd
Are mîini lungi şi mă cuprinde
Decorul are feţe multe
Măştile-s umplute de culori vii
Iar spectatorii sunt undeva în vid
Azi nu înţeleg realitatea
Azi sunt şi eu schimbata
Port masca colorată
Şi merg spre drama ce m-aşteaptă
Am rămas cu privirea lipită de cortină
Încercam să-mi înghit teama şi neagra pilulă
Masca e perfectă,reacţia-mi e aceeaşi
Decorul nu se potriveşte
Iar pictura este mult prea rece

Chirie?

Inima mea cu odai goale,
Asteapta un musafir,doi,trei,
Asteapta dar nimeni nu vine
Primul musafir are bocancii grei,
Cu noroiul ce-l taraste in fata usii
Nu bate la usa,intra navala
Bocancii sunt plini de depresii
Isi aprinde tigarea si lasa tot scrumul pe presul de alama
Apoi vine al doilea,cu parul ravasit de ganduri
Nu bate la usa,dar intra pe furis,cautand mierea jn stupuri
Cotrobaie-n odai
Dar nu gaseste nimic
Iar,la final toti pleaca
Si pentru chirie inima-mi asteapta

Cubul de gheata

Stăteam amîndoi chirciţi într-un cub de gheaţă,goi,cu palmele lipite de zidul ce ne despărţea.Te-ai uitat cu un surîs amar la mine şi-ai spus:
-„Eram îngrijorat cînd ai plecat…”
-,,De ce? Credeai c-am mai ucis un suflet?Stai liniştit,nu am mai comis o crimă.”
Am început să rîd,neluînd în seamă privirea-i tristă de pe faţa sa.
-,,Mă bucur pentru acel suflet care a rămas intact,căci dacă te-ar fi întîlnit s-ar fi îngrozit şi chinuit.”
Privirea-i tristă plină de amintiri,regreta că m-a întîlnit.Mă detesta şi mă iubea pentru dezechilibrul sufletului său.
Brusc,a zîmbit sarcastic şi-a spus:
-,,Să îţi spun şi că ai obiceiul să distrugi suflete?Şi că mi-ai luat şi sufletul meu,l-ai călcat în picioare şi l-ai izbit de toţi pereţii şi mi-ai rupt inima pînă ce tot sîngele s-a scurs pe pămîntul rece şi umed?”
Tăceam.Ştiam că avea dreptate.
Cu ochii pironiţi în privirea mea,a continuat :
-,,Sau,să sar peste partea aceasta neinteresantă?”
Palma mea a coborît uşor pe zidul gros de gheaţă, i-am zîmbit şi i-am răspuns:
-,,Vreau să-mi spui ce simţi”
Voiam să se elibereze de toată suferinţa pe care i-o provocasem odată.
Nu m-a auzit,şi-a continuat discursul pe care-l avea pregătit din secunda în care-l lăsasem sîngerînd la podea.
-,,În fond şi la urma urmei,ce mai contează un suflet?”
Lumina de pe scenă s-a stins,iar reflectoarele au început să se concentreze asupra cubului de gheaţă în care ne aflam.
-,,Spune tot ce simţi,vreau să te eliberezi”.
Insistam deşi ştiam că îi era teamă şi inima-i bătea cu spaimă-înnegurată. Îi era teamă de libertate.Ştia că odată eliberat,îi voi ucide din nou sufletul şi îl voi tulbura mai îngrozitor decît data precedentă.
Băiatul,cu ochii de un albastru spălăcit şi părul precum spicul de grîu ,a oftat şi-a spus:
-,,Cred că în loc de eliberare,va fi sclavie…”
-,,Şi dacă te rog sa te eliberezi pentru mine?”
-,,Şi tu ce o să faci pentru mine?”
Mă condiţiona,iar acest lucru mă făcea să mă retrag,căci nimeni nu o mai făcuse,eu eram cea care condiţiona,iar rolul de condiţionată îmi displăcea total.
Am preferat să tac.
-,,Promiţi că te vei elibera?” A fost singurul lucru care mă interesa.
Eliberîndu-se pe el,mă elibera şi pe mine,amîndoi fiind în acel cub blestemat de gheaţă.
-,,Cu tine,am învăţat să mă mulţumesc cu puţin.”
A spus aceasta,uitîndu-se spre public.Nu vorbea cu mine.Vorbea cu trecutul.
Mă privea cu spaimă în timp ce-i vorbeam şi îl amăgeam,apoi uşor mă retrăgeam,apoi din nou il amăgeam,cu sufletul lui mă jucam.
-,,Eşti foarte vagă în ceea ce-mi spui,te fereşti întotdeauna să îmi spui în ce fel anume sunt important pentru tine.
Nu-i puteam spune că eliberarea lui,era de fapt eliberarea mea,nu puteam să-i arăt încă o data individualismul meu dus pînă la extrem.
Băiatul cu ochii albaştrii şi chipul trîntit de iluzii se uita prin mine.
-,,De ce mă amăgeşti din nou?”
Nu i-am răspuns.Însă,am continuat să-l conving să facă ce voiam.
-,,Vreau să te eliberezi ,deoarece încă sper la o refacere a sufletului.”
Pe scenă au apărut doi figuranţi ,care au început să dea cu piatra în cubul de gheaţă,sperînd să-l spargă.
Unul ţinea în mîna dreaptă o cutie cu chibrituri pe care scria mare:
,,IUBIREA ARDE ÎN FOCUL DE GHEAŢĂ”
După încercări nenumărate de a sparge cubul,cei doi au plecat.
El m-a întrebat,cu ochii plini de lacrimi,bănuitori:
-,,Sufletului meu,al tău,al nostr?”
I-am răspuns,încercînd să ocolesc într-un mod discret adevarul.
-,,Nu stiu cît de nerefăcut este al tău,dar ştiu cît de nerefăcut este al meu.”
-,,Şi vrei să te agăţi de mine să ţi-l refaci şi pe mine să mă laşi în urmă ca pe un obiect folositor,dar folosit?”
Pe scenă au reapărut cei doi figuranţi cu o piatră mai mare,încercînd din nou sa spargă cubul.
Ce cu piatra,se întoarce către public şi strigă plin de disperare:
-,,Este imposibil,atîta timp cît fata nu îl iubeşte!!!”
Strigătul lui are un ecou negru,plin de ură.
Băiatul stă pe gînduri şi fixîndu-mă cu privirea spune:
-,,O să mă eliberez,dar numai dacă te transformi,dacă vei renunţa la egoismul atît de caracteristic tie”
-,,Sunt de acord”,i-am răspuns,deşi îl amăgeam.
-,,E bine că cel puţin îmi dai o speranţă”,si-a zîmbit mai fericit ca nicicand.
La auzul cuvîntului: SPERANŢĂ , cubul s-a spart!