Conexiune inversa

ti-am pictat sufletul pe valurile mării.Era o culoare verde închis,acest suflet al tău.Aş fi vrut să-ţi pot picta viaţa,dar..cum este viaţa ta?Toată viaţa ta,nu ai făcut decât să joci pe scena teatrului,numită viaţă.Am uitat:tu nu eşti real.Eşti,doar o fantasmă,şi devine doar atât,nimic nimic mai mult,nimic mai puţin.Mă uit deseori în privirea ta,viaţa mea se află în spatele privirii tale,iar tu nici măcar nu realizezi asta.Am uitat de asemenea,că păpuşile nu au suflet,nu au sentimente.Ăsta eşti tu,o simplă păpuşă de plastic prefăcută-n viaţă.Te privesc şi mi-e teamă.Cu cât te privesc mai mult,cu atât teama pune şi mai mult stăpânire pe inima mea.Apoi…această stare,care îmi amorţeşte tot trupul,tot sufletul,şi îl colorează în negru,ce apoi devine doar mâl,devine panică,o mai “>puternică stare de panică.Aş vrea ca în acel moment să fug departe de tine,de mine,de tot ce mă înconjoară şi să mă ascund în interiorul meu.Aş vrea în acel moment să-ţi spun adio,şi să plec fără niciun regret.Însă..există ceva mai puternic decât mine însămi.E ca atunci când rămâi paralizat în loc.Tu zîmbeşti,şi-mi spui că totul va fi bine,că nu trebuie să mă tem de nimic.De ce minţi?De ce minţi,când ştii la fel de bine ca mine cum se va termina totul?Vrei să te ascunzi după deget,dar ochii te dau de gol.Joci mereu acelaşi rol cu mine,cu tine,şi poate şi cu cei din jurul tău.Toată viaţa ai fost un foarte bun actor.Eşti ca un cadavru care şi-a deschis sicriul şi a venit să se plimbe printre cei vii.Nu cred că am puterea de a reînvia morţii,e mult prea mult,pentru o fiinţă neştiutoare ca mine.Tu eşti un înger sau un demon,dar niciodată o fiinţă omenească. Acum îmi ridic mai mult privirea,să te pot privi mai mult în ochi,şi plec.Da,plec,acolo unde nu există păpuşi transformate-n oameni,unde există iubirea,ci nu prefacatoria.Rămas bun şi atît îţi spun...!