Taclale

Fum de țigare
Două fete la taclale
Prima
de o deosebită candoare
rîde și are probleme mintale
A doua
fumează
o ascultă
și-i dă crezare
ca simplu exercițiu de socializare
Pe masă
cafeua-i rece
n-are lapte
și plicuri de zahăr
doar șapte
Fumul de țigare
desparte

Inger cazut

Înger căzut
malformat
abandonat
în lumina amiezii
Îngerul zăpezii
Aripi întinate
speranțe deșarte

La amiaza

La amiază
străzile sunt mai întortocheate
piețele mai aglomerate
un suflet e pe  moarte
Strada întortocheată
dă în piața aglomerată
La amiază
cerșetoarea-i moartă
fără șoaptă
La amiază
viermii-i ies din țoale
cu entuziasmul orbitelor goale

Schita de decor

De ai trăi mereu
în locul meu
somnul fără vise
în care doar iarna rătăcise
cu frica-n oase și un fior
ți-aș da la schimb trecut pe viitor
Într-o schiță de decor
fetița tunsă
cu fața ascunsă
copila fără vise
umbre de sentimente risipise
N-ai cum să mergi
abia plutești
Nu gîndești
doar simți că ești
într-o schiță de decor
unde visurile mor

Iertare

Păr în flăcări

Uşă spartă

Ochi fără întrebări

Nu te iartă.

Iertarea roşie,

Odaie verde

Ochii de gresie

Suflete chinuite-n mansarde.

Păr în flăcări

Ochii verzi

Pe pereţi,doar bondari

În cearşaf,leoparzi

Nu te iartă,

Ochii verzi,

ca de piatră

Ochii care tu îi crezi.

Suflete moarte

Morții se înghesuie la  infinit
În aurul  toamnei ruginit
Chip de femeie 
Cu aripi în vînt
Plutind peste morții fără mormînt
Doar toamnei rugină 
îi e dat să poarte 
Atîtea suflete moarte

Decembrie

Suflete rătăcite 
În noiembrie
Cuvintele amorțite 
Îngheață în decembrie 
E frig afară
Cu păru-i alb
Cu păru-i alb
Cuvîntul nu o mai atinge
Cu păru-i alb
Femeia  plînge
În noiembrie
Cu păru-i alb
Cu păru-i alb
Zîmbește și îngheață
În decembrie

Limbi amare

Suflete în gunoi
Galben între noi
Dorința-i deșartă
Chiuveta spartă
Pe podea praf
Gîndacul mort în cearșaf
Două suflete înnodate
Se beau adesea doar în șoapte
Ne-am iubi
Dar ne-am pătruns
Cu limbi amare
Pe scuns

Verdele destin

În metroul levantin
Psihopatul intră în criză
Și se suie pe valiză
În metroul levantin
Dinspre verdele destin
Călătorii-s mulți
Cu ochii goi și toți tăcuți
În metroul levantin
Dinspre verdele destin
Valiza-i neagră și mică
În august
Zi de duminică
În metroul levantin
Dinspre verdele destin

Alba Nebunie

Noaptea ucide culoarea
Umbra zgârie zidul
Frânghia refuză nodul
Măscăriciul își mîngîie gheaba de lemn
Înfig alba nebunie
Venele se decojesc de rugină
Sentimentele sunt negociabile
Iubirea obscenă
Amintirile moarte

Călătorul

Călător
Zîmbind în gol
Ucigaș blînd
Ucizi totul doar prin gînd
Aripile i se-ntind
Vulturul moare plutind
La loc întunecat
Femeia nu ți-o privești
Cu mîna rece, întoarsă
Numai ce o mîngîi pe față
N-o iubești
Pe femeia ce-i zîmbești
În suflet venin
Clipele chin
Călător
Fără de vise
Gândurile-ți sunt ucise
E noapte și mă culc acum
Mîine plec din nou la drum

Fumatorul

Azi fericirea stă într-o conservă

Multicoloră

Port un război rece

După gratii stă un fumător

Actor

Astept să mă judece

Trenul a plecat

S-aaaaaaaaaaaa dus in…….

Fericirea stă-n conservă

Pisica sforăie

O pisică toarce-n praf
La cinematograf
Zidul de plastic, imperfect
E dărâmat de un arhitect
Paharul de bere s-a golit
Iar lumînarea în palmă s-a topit
Pisica se dă rostogol
Așteptarea e în roșu și mult gol
Haosul devine praful neștiut
Numărătoarea inversă a început
Pisica toarce în cinematograf
În praf

Chiuvete murdare

O capră stă pe pajişte.În aer se împleteşte într-un ritm ameţitor lacrimi încărcate de aparenţă,uneori înşelătoare şi nu mai puţin împletite cu scepticismul şi frustrarea unei lumi a unei capre.Lumea ei,visul ei sufletul ei.Noua generaţie se răzvrăteşte în această lume plină de chiuvete,chiuvete murdare,mâzgălite de un sânge mult prea acru.In haos,chiuvetele sunt murdare.

Peretele este galben şi decojit.Ţine in braţe două chiuvete.Una plină de noroiul caprelor,cealalta plina de sângele lor.Pe pajişti adorm chiuvete,multe chiuvete.Unele pline cu apă,altele cu nisip,restu sunt goale.Goale..goale…pur si simplu goale.Atît de goale încît caprele se plictisesc.Mănâncă iarbă din plictiseală,privesc chiuveta din plictiseala,BEHĂIE din plictiseală.

Chiuvete goale.Chiuvete murdare!

Septembrie

Florile cad…cad….cad.Culorile se rătăcesc pe pamant într-un ritm fulgerător.Pianul, cântă.Culorile şi florile  sunt pe podeaua rece de sticlă.Podeaua se sparge şi se desprinde de real.Cioburile se împrăştie odată cu florile şi culorile. Pianul cântă.

Femeia din colţul întunecos al camerei este cheală şi ţine strâns la piept un copil.Plânge.Rochia-i de mătase albă se rupe.Cauza fiind sunetul sfâşietor al pianului.Copilul plânge.Ţipă.Plânge atât de tare încât acoperă întreg sunetul sfâşietor de dulce al pianului.Pianul cântă singur.Pianistul a murit. Pianul l-a ucis.I-a desfigurat mai întâi sufletul, apoi l-a aruncat în acelaşi colţ murdar unde se află acum cioburile,florile,culorile,femeia şi copilul. Femeia are cancer şi e cheala. Copilul plânge şi lacrimile-i devin mult prea tăioase.

Pianul cântă.Au incercat mulţi să oprească sunetul,dar au fost mutilaţi,ucisi sau deprimaţi.

Pe uşa din spate vine femeia care poartă un văl negru peste chip.Cu mâna-i dreaptă atinge copilul si femeia.Ochiul roşu al femeii chele se împleteşte cu ochiu albastru al femeii ce poartă vălul negru.Lacrimile copilului se transformă în lanul de grâu.Ştii tu,lanul de grâu pe care îl priveşti afară pe fereastră.Femeia cheală leagănă în braţe copilul.Copilul visează coşmarul trecutului şi al viitorului.Nu se poate trezi.Păşeşte în întuneric pentru a vedea lumina.Şi-a băut ultima respiraţie ca să poată trăi veşnic.

Sunetul se estompează.Pianul devine mut şi surd.Disperarea n-are suflet.Disperarea este goală,este porno.Nu are culoare,nu are formă,nu are stil.E mult prea goală şi fadă.E doar un ambalaj învechit.

Valul femeii se pierde apoi pe uşa din spate.Camera e goală.Niciun sunet.

In septembrie ceasul doarme.

Pictura

Copilul priveşte.Priveşte cu ochii mari şi goi un înger.Un înger decăzut cu aripi întinate de moarte.Copilul râde.Zâmbetul se scurge pe faţă.Curge…Curge…Curge..

Copilul priveşte cu ochii mari şi goi buzele acestui înger.Roşul din buze este născut dintr-un scepticism refulat.

Copilul e-n castel. Castelul este casa lui.Copilul râde, este fericit. Deşi castelul nu are oglinzi,iar tavanul este verde şi decojit,copilul râde.Se prelinge din tablouri,pe podea,sânge şi venin.Veninul este galben.Copilul râde.

Ferestrele sunt sparte şi cioburile sunt adânc înfipte-n îngerul malformat îmbrăcat în perfuzii.Copilul rîde.

Uşa neagră ţine în braţe două măşti: una râde,alta plânge. Copilul râde.

Maioneza cuvintelor din culori reci este tăiată de sunetul ascuţit al unei viori.Vioara nu are corzi.E mută.Copilul râde.

Toate perechile care dansează au o poveste,au un trecut,au o culoare,au câte-o mască.Masca este aruncată în sufletul castelului.Copilul rîde.

O femeie ţine-n mînă o pensulă.Pictează copilul care râde.În acelaşi timp femeia dansează în ritm nebun si haotic pe muzica mută a viorii si a pianului dezacordat.Toti dansează.Copilul rîde.

Pictura este gata,foaia este albă,goală.

Copilul plânge!

Balul se încheie,copilul ia masca de la oameni aruncată,o pune pe faţă si pleacă….!

Un muzician

Soarele apune-n mare
Copilul n-are mâini
Cântă la pian
Cântecul n-are culoare
Dar copilu-i muzician
Ochii caută lumina
Ascunsă în oglindă
În ţărână dansează balerina
Pietrele n-au picioare ca să fugă
Copilul cântă…

Alb

Haosul a dispărut
Valiza cu masti furata
Soapta abandonata
Si mi-am dorit doar un sarut.
Gatul meu a spanzurat sarutul tau
Limba ta o tinea in brate pe a mea
Mainile au apus peste sufletul imaculat
Iar eu m-am încolacit in juru-ti
Fara sa te mai las...

Pianistul fara maini

Fata cu ochii de smoala incinsa si chipul inocent,a lasat in urma suflete paralizate,priviri in gol,chipuri patate de lacrimi inghetate si multe soapte.Sa fi fost demon?Sa fi fost inger?
Nimeni nu a gasit raspunsul.
Ii placea sa transforme sufletele.
Pianistul,a continuat sa cante cu ajutorul privirii lasate-n gol,pentru fata care ii taiase mainile.
I le taiase deoarece stia ca sacrificiul de a canta normal,nu e sacrificiu,ea isi dorea imposibilul.
Pianistul canta cele mai frumoase melodii din toate timpurile,sperand ca ea sa ajunga sa-l iubeasca
Nu era trist ca il lasase fara maini,era disperat caci nu putea sa-i ofere mai mult,decat melodiile cantate cu privirea.
Fata cu chip inocent,ii zambea,il amagea,il tulbura,asa cum o mai facuse si cu alte suflete.
Acest mare pianist,nu era nici primul suflet chinuit si nici ultimul.
Copila,i-a cerut,zambind,sa faca si mai multe sacrificii.I-a cerut sa-si smulga ochii si sa-i puna intr-o cutie de carton pe care scrie cadou.
Pianistul,fara sa stea pe ganduri,s-a dus in umbra trecutului,a luat cutitul si-a-nceput sa-si decupeze ochii.
Fata a inceput sa rada si l-a pus sa cante.
I-a cantat cu ajutorul gaurilor ce au ramas dupa smulgerea ochiilor.
Insa,nici asta nu a multumit-o pe copila cu cel mai inocent zambet,si a plecat.
Pianul,brusc s-a dezacordat,pianistul pe loc a-nnebunit si sufletul i-a murit.
Si-n camera cea alba,el purtand amintirea chipului ei in mintea sa imprastiata,el inca o asteapta…
Insa fata e acum intr-un alt decor amagind si chinuind un alt suflet,dupa care-l ucide,si-apoi pleca cu un zambet..inocent..lasand sa putrezeasca un alt suflet mort.

Trei

Femeia în rochie alba asteapta soarele să răsară. La mâna dreaptă atârna ceasul de marmura care îi șoptea mii de cuvinte. Femeia era singură la balul acela mascat și dansa. Se învârtea în jurul cuplurilor de acolo dându-și seama că toți cei prezenți sunt învăluiți de somnolență. Ea râdea, ochii îi străluceau a bucurie. Ochii ei emanau energie și candoare. Fata era într-o stare de fericire, speranță și naivitate.
În mijlocul sălii de dans, femeia în rochie rosie, care râdea destul de zgomotos, avea pe față o masca albă. Culoriile din sală cădeau pe rând una câte una. Rochia cea rosie a acestei femei părea sfâșiată de o fiară. Sufletul ei de foc se amesteca cu acele suflete din acea mulțime. Se înstrăinase de ceilalți, era doar ea care îl îmbrățișa pe el. Era cu un el. Ea nu era singura niciodata. Bărbatul o ținea strâns în brațe și îi smulgea văpaia de pe rochie. Îi smulgea fiara care îi sfâșiase rochia, îi smulgea părul răvășit de gânduri și apoi îi smulgea ultima respirație.
În sala erau trei oglinzi, iar umbra și lumina trăiau necontenit reflectate-n oglinzi. Umbra era mult mai reflectată și mai evidentă, lumina era veșnic în umbra, veșnic invizibila, veșnic netrăită.
În coltul din dreapta, lângă semineu se află femeia în rochie neagră. Nu privește pe nimeni, nu dansează, nu are mască, așa cum nu are nici femeia în alb. Este foarte singură în mulțime. Rămasă cu privirea lipită de podea, femeia încercă să-și reamintească cine este. Sunetul viorii se aude din ce în ce mai tare, și toți din sală se rotesc intr-un cerc nebun. Sunetul are un miros înțepător.
Femeia în negru este sedată de o realitate inutilă. Dar totuși zâmbește. Zâmbetul ei este născut dintr-un scepticism refulat. De pe buze îi țâșnesc tulburările, nevrozele și revoltele.
Nimeni de la acel bal nu o vede.
Este singură în mulțime. Se simte izgonită din propria viață.
Inima și sufletul, plasate între coaste, sunt veșnic zgâriate de metalul ce învelește gândul.
Ochii de carton i s-au decupat când a uitat să mai privească.
Balul se încheie.
Cele trei femei se desprind din decor, se iau de mână, făcând o mică plecăciune după care ies pe usa neagră într-o altă sală.
Cele trei oglinzi reflectă rochiile. Măstile rămân pe chipurile celorlalți.