Soarele a apus...

Am pierdut notiunea timpului de cand fantomele au iesit la lumina.In locul lor,viscolul si-a facut aparitia prevestind astfel un nou apus,apusul sufletului.Chipurile strecurate in vene ma insoteau la fiecare pas.Copilul cu par castaniu si ochii albastri tinea in mana o cana cu lapte fierbinte cu gust de miere.Frigul imi intra in oase in timp ce privesc copilul si ursul polar.Pleoapele imi sunt grele si nu pot deschide ochii,desi stiu ca ma aflu intr-un vis ce pare sa nu se sfarseasca.Incerc sa respir intr-un timp imaginar,incerc sa vorbesc fara cuvinte,incerc sa privesc fara sa fiu nevoita sa deschid ochii,dar totul este in zadar.Stau in frig si in ceata descompunandu-ma in mii de soapte pe care vantul le poarta dincolo de Univers.
Copilul rade,desi laptele din cana s-a terminat de mult.
Strigoii din cripta trecutului ma urmaresc pana la ultima gura de aer.

Copilul zambeste...Cana,s-a spart...

Aplauda numai cine trebuie...

Dincolo de clipirea ochilor,universul este altfel,altfel decat gandurile nesfarsite cu nuanta cenusie adunate in mine.Desi,o voce din cer imi sopteste ca tot ce se intampla e doar o forma nereusita de a ma face sa ma simt invinsa,sufletul se sparge in mii de bucati pe soseaua de la marginea visului in care m-am nascut.
M-am obisnuit cu visele spulberate de vant si suflete sparte,desi adunam cioburile cu mare grija incercand astfel sa imi refac sufletul.Era lipit acum,dar crapaturile erau vizibile.Stiam ca nu mai este acelasi,desi,ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul ca ma voi naste in alt vis cu un alt suflet.
Sufletul urla,asa cum suna pianul dezacordat de pe scena din fata mea.Oamenii aplauda,desi stiu la fel de bine ca mine ca ceva este neinregula,ca muzica e falsa,nu e melodioasa si dimpotriva seamna cu strigatul unei ciori,completand circuitul furiei sale.
Dar ei aplauda.S-au obisnuit ca la fiecare concert,bun sau rau,sa aplaude.

Aplauda...Aplauda...Aplauda...

Viata o iluzie

Ce este viata?Eu cred ca este de fapt o iluzie.Poate ca..moartea e singura realitate a omului.Am incercat de multe ori,sa fug de realitate confundandu-ma tot mai mult cu iluzia.Imi era bine,un moment,o clipa,dar…cand ma trezeam,era mult prea negru tot,asa e in general cand te obisnuiesti sa ai numai culoare,si dintr-o data vezi numai negru in fata ochilor.Am incercat sa fug atunci,dar,la ce folos?Realitatea ma ajungea din urma,alerga mai repede decat mine.Oboseam.O acceptam o clipa,si-apoi ma afundam iar in vise,in iluzie.El ma iubea,eu il iubeam,culorile erau vii,lumea zambea,totul era frumos.De ce sa plec de aici?Imi este mult prea bina,nedandu-mi seama in ce prapastie ma afundam.

Omul,nu realizeaza ca atunci cand prefera iluzia,visele,uita sa traiasca,fuge de el,de realitate,e ca atunci cand te droghezi.Simti o beatidune rara,nedandu-ti seama ca aceea beatitudine se transforma intr-un cosmar,atunci cand te vei trezi.

Oglinda sparta

Stau intr-o camera destul goala..e doar un fotoliu…Ma uit in oglinda sparta si ma vad bucati…Nu mai sunt intreaga..Ma apuca disperarea,ce se intampla??De ce nu mai sunt intreaga…Caut innebunita in toata camera o oglinda…o oglinda intreaga…Uite!Am gasit ceva,e o oglinda!Sunt fericita,sunt in culmea fericirii,acum o sa ma vad intrega,nu o sa mai fiu bucati si atat…Ma uit mai bine la oglinda…Nu,nu se poate!Nu e adevarat!Traiesc o minciuna!Trebuie sa fie intreaga,stiu sigur ca e intreaga…Insa ochii mei albi goliti de tristete,amaraciune,privesc oglinda,e sparta.Eu sunt bucati…Stau in camera intunecata cu un fotoliu cautand sa gasesc cu disperare un raspuns..De ce nu e intreaga>?De ce eu nu sunt intreaga?

Scarbita de vise

Abia astept sa scap de orasu asta si de amintirile din el…sunt atatea care trebuie sterse…Vreau sa uit,vreau sa fiu din nou fata aia mereu vesela fara sa ii pese de absolut nimic.Vreau sa cred iar in oameni,sa cred ca inca mai am o sansa la fericire.Oare cer asa mult?Poate.
Vreau sa zambesc fara vreun motiv anume,vreau sa fiu iar fata aia zapacita,pe care o stia toata lumea si acum a devenit…o retrasa si mereu cufundata in vise,in lumea ei,perfecta…nu vreau ca lumea mea perfecta sa fie dor in visele create de mine,vreau sa fie o realitate a mea..Realitatea mea.Stii ce e cel mai aiurea?cand incepi iar sa crezi in oameni,crezand ca poate de data asta va fi mai bine,si nu incepi bine sa crezi ca iar primesti lovitura de gratie,te dezamagsc si rad de tine de parca ti-ar zice:”doamne dar tu chiar esti naiva”…Nu,nu aplaudati,nu radeti.nu e nimic de ras sau de aplaudat(cel putin pt mine)…
Mereu te ridici si apoi esti trantit din nou la pamant,asta probabil ca sa nu uiti cum e realitatea…